Implicarea părinților în dezvoltarea abilităților emoționale ale copiilor
Psih. Gabriela
Bărbulescu
Atitudinea părintelui faţă de emoţiile copilului şi cele personale este
motivată de un mod specific de gândire. Când copiii îşi exprimă emoţiile, în
special pe cele mai puternice, părinţii încearcă uneori să ia responsabilitatea
asupra lor, în loc să încerce să le înţeleagă. Din dorinţa de a-şi proteja
copiii, părinţii nu împărtăşesc
cu onestitate felul în care se simt în mod real sau resping acest subiect în
întregime. Astfel, copiii pot înţelege că emoţiile sunt periculoase şi nu
trebuie să se discute despre ele. Cu toate acestea, sentimentele, atât cele
pozitive cât şi cele negative, vor face parte întotdeauna din viaţa noastră şi
ar fi mult mai bine să ne învăţăm copiii cât şi pe noi înşine că nu trebuie să
ne fie teamă de emoţiile noastre atâta timp cât putem să le ţinem sub control
şi să învăţăm din ele.
Primul pas important în gestionarea comportamentului copilului presupune învăţarea,
recunoaşterea
şi gestionarea
corespunzătoare a emoţiilor.
Atât copiii cât si adulţii au nevoie să ştie că există o diferenţă între
emoţii şi manifestarea lor. Este firesc ne simţim într-un fel sau altul, să
experimentăm emoţii diverse; ele nu sunt bune sau rele. Ceea ce trebuie să avem în vedere este faptul
că sub impactul lor ne comportăm adecvat uneori, inadecvat alteori.
De exemplu, este firesc sa fim furioşi dar nu este firesc să folosim furia
ca o scuză pentru că am lovit pe cineva. Mulţi adulţi nu îşi înţeleg propriile
emoţii, temându-se de acţiunile pe care acestea le implică. Ei nu admit că sunt
nefericiţi de teamă că ar trebui să facă o serie de schimbări pe care nu sunt
pregătiţi să le facă, de pildă. La nivel subconştient, ei îşi reprimă emoţiile.
Acest tipar riscant al negării este preluat şi de copil.
De câte ori nu aţi auzit această situaţie: un copil spune: “O urăsc pe sora mea!” iar adultul
intervine şi spune: “Nu, nu o urăşti! Noi
ştim că tu o iubeşti pe sora ta!”
Ar fi mult mai potrivit să-i spunem copilului: “Pot să înţeleg cât de furios sau cât de rănit te simţi în momentul de
faţă! Nu îţi pemit să o răneşti pe sora ta, aşa că hai să vedem ce cale putem
găsi pentru a-ţi exprima sentimentele fără să-i răneşti pe ceilalţi”.
Validarea emoţională se manifestă când părintele are convingeri prin
care acceptă faptul că toate emoţiile noastre, pozitive sau negative, sunt
fireşti, că şi copilul are aceleaşi emoţii ca şi părintele, singura diferenţă
fiind resursele de care dispunem pentru buna lor gestionare. Aceste convingeri
permit părinţilor să accepte şi să folosească momentele când copilul trăieşte o
emoţie negativă (este furios, estre trist, dezamăgit) ca pe un context de
învăţare a modului de gestionare şi să nu pedepsească copilul pentru emoţia sa
(să răspundă cu furie la furia copilului). Validarea emoţională se face sub
forma traducerii în cuvinte a stării emoţionale citite pe faţa sau din
acţiunile copilului.
Exemplu: Un copil se plânge că nu poate să facă ceva.
Mesaj de validare emoţională:
- „Pare să-ţi fie dificil/ observ că eşti supărat. Ce ai putea să faci pentru
a te simţi altfel?”.
Ce învaţă copilul prin validarea emoţională?
- că emoţiile
noastre sunt normale şi fireşti şi că ne ajută să ne adaptăm mediului.
- că a trăi o
anumită emoţie nu înseamnă că suntem „răi” sau că „avem probleme”.
- să exprime
emoţiile fără să îi fie ruşine sau fără să se simtă vinovat.
Mesaj de invalidare emoţională: „Uită-te la el, plânge ca un bebeluş.”; „Nu mai plânge, nu ai nici un
motiv, dacă vrei să plângi îţi dau eu imediat un motiv.”; „Ce eşti fetiţă? Băieţii nu
plâng!”; „Nu eşti bun de nimic!” ; „Eşti atât de sensibil!”; „Nimic nu te mulţumeşte niciodată.”; „Mă faci de ruşine.”
Ce învaţă copilul prin invalidarea emoţională?
Invalidarea emoţională generează risc pentru dezvoltare diverselor probleme
emoţionale (anxietate, depresie, tulburări de comportament) deoarece
favorizează apariţia unor convingeri nesănătoase, de tipul: „Nimănui nu-i pasă de cum mă simt cu
adevărat!”; „Nimeni nu trebuie să
afle cum mă simt eu cu adevărat!”; „Dacă
te simţi aşa înseamnă că eşti rău sau ai o problemă!”.
Invalidarea emoţională se manifestă atunci când ignorăm, minimalizăm emoţia
copilului sau îi spunem noi cum ar trebui să se simtă. Deoarece de fiecare dată
emoţiile noastre sunt corecte şi reale, unele dintre ele dor.
Autoreglarea emoţională înseamnă să
fii capabil să schimbi modul în care te simţi. Procesul de autoreglare a
emoţiilor este diferit de negarea sau
evitarea emoţiei. Este nesănătos să negi emoţia de durere la pierderea
cuiva sau să o transformi într-o emoţie de indiferenţă. Să schimbi modul în
care te simţi înseamnă să trăieşti o nouă emoţie, diferită.
Ce pot face părinții?
Validaţi emoţiile copilului. Exprimaţi adecvat emoţiile negative oferindu-i
copilului modele adecvate de gestionare a lor. Folosiţi momentele în care copilul trăieşte o emoţie negativă ca
pe un context de învăţare şi exersare a abilităţilor de reglare emoţională.
Evitaţi să răspundeţi cu o emoţie
negativă la emoţia negativă a copiilor. Copiii, ca şi adulţii au aceleaşi emoţii, dar mai puţine resurse de a
le face faţă corespunzător.
Încurajaţi copiii, oferind
întăriri pozitive ori de câte ori aceştia au făcut faţă unei situaţii
frustrante, precizându-le exact ceea ce au făcut. „Maria, am
observat că îi spui Ioanei ori de câte ori doreşti să fii lăsată singură. Bravo
ţie!” Încurajarea şi întărirea unor comportamente adecvate promovează
realizarea a cât mai multe comportamente pozitive de către copii.
Implicaţi copiii în activităţi artistice (pictură, colorat). Verificaţi ceea ce pictează sau colorează copiii şi
întrebaţi-i ce anume fac. Dacă încep să vă descrie un eveniment, un vis sau o
emoţie simţită, ascultaţi-i cu atenţie şi oferiţi-le feedback. Oferiţi copiilor
oportunitatea să vă spună ceea ce simt sau gândesc fără a le pune prea multe
întrebări.
Cu copiii care sunt frustraţi, furioşi sau
iritabili trebuie să se lucreze pentru exprimarea atât verbală, cât şi
nonverbală a emoţiilor trăite de ei. Ajutaţi copiii să găsească soluţii prin care să se liniştească atunci
când sunt furioşi. Copiii pot fi
învăţaţi prin ghidaj şi modelare să îşi controleze stările de furie. Deci
aceştia îşi pot controla stările de furie prin apelarea la ajutorul unui adult,
dar şi prin îndepărtarea de sursa care le provoacă furia.
Autoreglarea emoţională necesită exerciţiu şi răbdare. Dacă autoreglarea
emoţiilor ar fi fost un lucru uşor, cu siguranţă am fi învăţat şi am fi ştiut
cu toţii să îl facem până acum. Ca toate lucrurile importante şi utile, este
nevoie de efort şi perseverenţă pentru a obţine efecte durabile.
Părinţi buni vs părinţi inteligenţi
(Preluare din Augusto Cury – “Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”)
Generatia actuala de parinti a vrut cumva sa compenseze lipsurile copilariei lor si a incercat sa dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucarii, haine, plimbari, scoli, televizor si calculator. Altii le-au umplut timpul copiilor cu multe activitati educative precum invatarea limbilor straine, informatica, muzica.
Intentia este excelenta, insa parintii nu au inteles ca televizorul, jucariile cumparate, internetul si excesul de activitati blocheaza copilaria, in care copilul are nevoie sa inventeze, sa infrunte riscuri, sa sufere deceptii, sa aiba timp de joaca si sa se bucure de viata.
Sistemul educational actual aduce foarte multa informatie, de cele mai multe ori inutila. Copiii si tinerii invata cum sa opereze cu fapte logice, dar nu stiu cum sa abordeze esecurile. Invata sa rezolve probleme de matematica, dar nu stiu sa-si rezolve conflictele existentiale. Sunt antrenati sa faca calcule fara sa greseasca, dar viata este plina de contradictii si probleme care nu pot fi calculate. Acest lucru se intampla pentru ca inteligenta lor a fost blocata, noi ne-am transformat in masini de muncit iar pe ei ii transformam in masini de invatat.
Prin sistemul educational actual memoria copiilor este transformata intr-un depozit de informatie inutila, iar excesul acesteia blocheaza inteligenta copiilor si bucuria lor de a trai. Cea mai mare parte a informatiilor pe care le acumulam nu vor fi folosite niciodata. Numarul actual de scoli este mai mare decat in orice alta epoca, insa acestea nu produc persoane care gandesc, si nu e de mirare ca elevii au pierdut placerea de a invata.
Pe de alta parte, mediile de informare ii seduc cu stimuli rapizi, gata preparati, care ii transporta pe tineri, fara ca ei sa faca vreun efort, in mijlocul diverselor aventuri – sportive, de razboi, politice sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin televiziune si internet actioneaza asupra subconstientului, marindu-le nevoia de placeri in viata reala. Astfel, in timp, ei nu mai gasesc placere in micii stimuli ai rutinei zilnice si vor cauta stimuli tot mai puternici, trebuind sa faca foarte multe lucruri pentru a avea putina placere.
Toate acestea genereaza personalitati fluctuante, instabile si nemultumite.
Noi nu ii formam pe tineri, ci doar ii informam. Ei cunosc tot mai mult despre lumea in care se afla, dar nu stiu mai nimic despre lumea lor interioara. Educatia este tot mai lipsita de ingredientul emotional si produce tineri care rareori stiu sa isi ceara iertare, sa isi recunoasca limitele sau sa se puna in locul celorlalti.
Noi nu ii formam pe tineri, ci doar ii informam. Ei cunosc tot mai mult despre lumea in care se afla, dar nu stiu mai nimic despre lumea lor interioara. Educatia este tot mai lipsita de ingredientul emotional si produce tineri care rareori stiu sa isi ceara iertare, sa isi recunoasca limitele sau sa se puna in locul celorlalti.
In ziua de azi nu ajunge sa fim parinti buni, ci trebuie sa devenim parinti inteligenti. Iata sapte deprinderi ale „parintilor buni” si cum trebuie transformate ele de catre „parintii inteligenti":
Parintii buni dau cadouri, parintii inteligenti daruiesc propria lor fiinta.
Parintii buni au grija sa satisfaca, in masura posibilitatilor lor economice, dorintele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversari, le cumpara pantofi, haine, produse electronice, organizeaza excursii. Parintii inteligenti dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpara cu toti banii din lume: fiinta lor, povestea vietii lor, experientele lor, lacrimile lor, timpul lor. Parintii care le fac in permanenta daruri copiilor lor sunt pastrati in amintire doar pentru un moment. Parintii care se preocupa sa le daruiasca copiilor exemple si povestiri din viata lor raman de neuitat.
Parintii buni alimenteaza corpul, parintii inteligenti alimenteaza personalitatea.
Astazi, parintii buni cresc copii zbuciumati, instrainati, autoritari si angoasati, pentru ca societatea s-a transformat intr-o fabrica de stres. Parintii care nu-si invata copiii sa aiba o viziune critica asupra publicitatii, a emisiunilor de televiziune si a discriminarii sociale ii transforma intr-o prada usoara pentru sistemul acaparator. Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinta umana, ci un consumator. Pregatiti copilul pentru „a fi”, caci lumea il va pregati pentru „a avea”. Ajutati-va copiii sa nu fie sclavii problemelor lor. Alimentati amfiteatrul gandurilor si teritoriul emotiilor cu curaj si indrazneala. Nu le acceptati timiditatea si nesiguranta. Daca problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar daca nu, trebuie sa ne acceptam limitele.
Parintii buni corecteaza greselile, parintii inteligenti isi invata copiii cum sa gandeasca.
Vechile corectii si binecunoscutele predici nu mai functioneaza. Cand deschideti gura sa repetati acelasi lucru, declansati un resort din subconstient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce contin critici mai vechi. 99% din criticile si corectiile parintilor sunt inutile in influentarea personalitatii tinerilor. A-ti surprinde copilul inseamna a spune lucruri la care ei nu se asteapta. De exemplu: copilul a ridicat glasul la voi. Se asteapta sa tipati si sa-l pedepsiti. Dar puteti incepe prin a tacea si a va relaxa, apoi puteti spune: ”Nu ma asteptam sa ma superi in felul acesta. In ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc si te respect mult”. Apoi copilul trebuie lasat sa se gandeasca. Parintii buni spun: „Gresesti”; parintii inteligenti spun: „Ce parere ai despre comportamentul tau?”, „Gandeste inainte sa reactionezi”.
Parintii buni isi pregatesc copiii pentru aplauze, parintii inteligenti isi pregatesc copiii pentru esecuri.
Parintii buni educa inteligenta copiilor lor, parintii inteligenti le educa sensibilitatea.
Stimulati-i pe copii sa aiba obiective, sa caute succesul in studiu, in munca, in relatiile sociale, dar nu va opriti aici. Ajutati-i sa nu le fie teama de insuccese. Nu exista podium fara infrangeri. Multi nu stralucesc in munca lor pentru ca au renuntat in fata primelor obstacole, pentru ca nu au avut rabdare sa suporte un „nu”, pentru ca nu au avut indrazneala de a infrunta unele critici, nici umilinta de a-si recunoaste greseala. Perseverenta este la fel de importanta ca si capacitatile intelectuale. Pentru parintii inteligenti, a avea succes nu inseamna a avea o viata fara greseli. De aceea sunt in stare sa spuna copiilor lor: „Am gresit”, „Scuza-ma”, „Am nevoie de tine”. Parintii care nu-si cer scuze nu-si vor invata copiii cum sa abordeze aroganta.
Stimulati-i pe copii sa aiba obiective, sa caute succesul in studiu, in munca, in relatiile sociale, dar nu va opriti aici. Ajutati-i sa nu le fie teama de insuccese. Nu exista podium fara infrangeri. Multi nu stralucesc in munca lor pentru ca au renuntat in fata primelor obstacole, pentru ca nu au avut rabdare sa suporte un „nu”, pentru ca nu au avut indrazneala de a infrunta unele critici, nici umilinta de a-si recunoaste greseala. Perseverenta este la fel de importanta ca si capacitatile intelectuale. Pentru parintii inteligenti, a avea succes nu inseamna a avea o viata fara greseli. De aceea sunt in stare sa spuna copiilor lor: „Am gresit”, „Scuza-ma”, „Am nevoie de tine”. Parintii care nu-si cer scuze nu-si vor invata copiii cum sa abordeze aroganta.
Parintii buni vorbesc, parintii inteligenti dialogheaza ca niste prieten.i
A sta de vorba inseamna a vorbi despre lumea care ne inconjoara, a dialoga inseamna a vorbi despre lumea in care suntem: a relata experiente, a impartasi ceea ce se afla ascuns in inima fiecaruia, a patrunde dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din parinti n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile si frustrarile personale. Nu trebuie sa deveniti o jucarie in mana copilului, ci un prieten foarte bun. Adevarata autoritate si respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este o perla ascunsa in inima. Ea este scumpa, pentru ca aurul si argintul n-o pot cumpara.
Parintii buni dau informatii, parintii inteligenti povestesc istorioare.
Captati-va copiii prin inteligenta voastra, nu prin autoritate, bani sau putere. Stiti care este termometrul care indica daca sunteti agreabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii si prietenii acestora. Daca le face placere sa fie in preajma voastra, ati trecut testul. Odata, una dintre fiicele mele a fost criticata pentru ca era o persoana simpla. Se simtea trista si respinsa. Dupa ce am auzit povestea ei, mi-am pus imaginatia la treaba si i-am spus urmatoarea pilda: unii prefera un soare frumos pictat intr-un tablou, altii prefera un soare real, chiar daca este acoperit cu nori. Am intrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real. Atunci, am adaugat, chiar daca unii oameni nu cred in soarele tau, el straluceste. Tu ai lumina proprie. Intr-o zi norii se vor risipi si oamenii te vor vedea. Sa nu-ti fie teama ca iti pierzi lumina.
Parintii buni ofera oportunitati, parintii inteligenti nu renunta niciodata.
Parintii inteligenti sunt semanatori de idei si nu controleaza viata copiilor lor. Ei seamana si asteapta ca semintele sa germineze. Pe timpul asteptarii poate sa apara mahnire, dar daca semintele sunt bune, vor incolti. Nimeni nu-si ia diploma in misiunea de a educa.
Inainte, parintii erau autoritari; astazi sunt copiii.
Invatati sa spuneti „nu” fara teama. Daca ei nu aud „nu” de la voi, nu vor fi pregatiti sa auda „nu” de la viata. Parintii nu trebuie sa cedeze in fata santajelor si presiunii copiilor. In caz contrar, emotia copiilor va deveni un balansoar: astazi sunt docili, maine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea tarziu in cursul saptamanii si a se trezi devreme pentru a invata este inacceptabil si prin urmare ne-negociabil. Traim vremuri grele. Parintii din toata lumea se simt pierduti. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai compexa decat cucerirea planetei.
Mama, tata,
… vă mulţumesc pentru că mă lăsaţi să am propriile pasiuni, dorinţe, vise şi nu încercaţi să vă atingeţi visele voastre prin mine.
… să nu pierdeţi prea mult timp pentru a-mi da dreptate, pentru a mă linişti, pentru a încerca să vă potolesc temerile sau pentru a mă face să vă fac pe plac.
… vă rog să nu mă lăsaţi să cred că dorinţele mele sunt atotputernice. Sunt doar expresia unui imaginar care trebuie să înfrunte realitatea.
… aţi putea să mă ascultaţi pur şi simplu, fără să vă agăţaţi imediat de ceea ce spun, fără să consideraţi fiecare dintre încercările sau revoltele mele ca o acuzare a ceea ce sunteţi.
… vă rog să vă asumaţi riscul de a mă frustra şi chiar de a mă face să sufar, refuzând unele dintre cererile mele.
… îndrăzniţi să vă afirmaţi cu visele şi nevoile voastre sau cu greşelile voastre, fără să vă justificaţi mereu pentru tot ceea ce faceţi sau nu faceţi pentru mine.
… vă mulţumesc mult pentru că ştiţi să spuneţi “nu” şi nu întreţineţi iluzia că voi puteţi fi totul pentru mine şi că eu sunt totul pentru voi.
… asumaţi-vă riscul de a-mi asculta dorinţele, dar nu mi le îndepliniţi imediat. Dacă mi le realizaţi foarte repede, există riscul să mă devitalizaţi.
… vă rog să nu vă răzgândiţi atunci când îmi refuzaţi ceva, rămâneţi fermi, doar astfel voi reuşi să înfrunt realitatea din jurul meu.
… pentru a reuşi să mă poziţionez, pentru a-mi descoperi propriile limite, pentru a avea repere clare, nu ezitaţi să îmi fixaţi limite şi interdicţii.
… chiar dacă reacţionez, dacă plâng, chiar dacă, mama, îţi spun uneori că eşti “rea şi nemiloasă”, să rămâi fermă; poziţionarea ta clară mă linişteşte şi mă întăreşte.
… chiar dacă vă dezamăgesc, chiar dacă vă acuz că nu înţelegeţi nimic, nu mă închideţi în reacţiile mele printr-o respingere sau un refuz.
… nu renunţaţi! Dacă încerc să vă seduc, rezistaţi, dacă uneori vă enervez, nu vă îngrijoraţi. Doar astfel voi învăţa să am încredere în mine!
… ştiţi că nu sunteţi obligaţi să fiţi părinţi 24 din 24 şi nici să fiţi perfecţi! Astfel voi şti să sufăr puţin şi să găsesc distanţa potrivită.
… am nevoie să vă spun fiecăruia: nu sunt decât fiul (fiica) voastră (nu sunt totul pentru voi) si nu sunt doar fiul (fiica) voastră! Ci multe alte lucruri în viaţa mea.”
(Extras din cartea: Şi dacă am fi noi înşine, cine ar suferi? Cum să renunţăm la autosabotatorii din interiorul nostru, Jacques Salome)
Despre îmbrăţişări...
„Avem nevoie de patru îmbrăţişări pe zi pentru a supravieţui. Avem nevoie de opt îmbrăţişări pe zi pentru a ne menţine pe linia de plutire. Avem nevoie de douăsprezece îmbrăţişări pe zi pentru a creşte.” Virginia Satir
Tu de câte ori ţi-ai îmbrăţişat copilul astăzi?
Orice persoană are nevoie de contactul fizic cu cei dragi. Îmbrăţişarea este forma cea mai importantă de transmitere a miraculoasei călduri umane. Când ne atingem într-o îmbrăţişare afectuoasă, ne înviorăm intens simţurile şi reafirmăm încredere în propriile sentimente.
Copiii care primesc deseori îmbrăţişări sunt expresivi si calduroşi. Îmbrăţişarea este un gest de afirmare, apreciere şi înţelegere. Pe lângă senzaţia de bine pe care o transmite, pentru că provoacă stimulări psihice şi fiziologice pozitive, o îmbrăţişare alină durerea, depresia şi anxietatea, atât la cel ce îmbraţişează precum şi la cel îmbrăţişat. Este o comuniune intensă de bine ce se transmite de la unul la celălalt.
Protecţie
Siguranţă
Încredere...în sine sau în cei apropiaţi
Încredere...în sine sau în cei apropiaţi
Forţă - când transmitem emergia noastră prin îmbrăţişare, propriile noastre forţe cresc.
Sănătate -contactul fizic în îmbrăţişare implică o energie vitală, capabilă de a vindeca sau uşura suferinţa.
Recunoaştere…a valorii fiecăruia.
Îmbrăţişările construiesc abilităţi care le vor fi utile copiilor pe tot parcursul vieţii, ca de exemplu abilităţi emoţionale care le vor facilita relaţii interpersonale sănătoase. De fapt, îmbrăţişările şi alte forme de atingere reprezinta o terapie pe care specialiştii o recomandă pentru a ajuta copiii abuzaţi să-şi revină din trauma emoţională. Studiile de specialitate spun ca terapia atingerii este folosită mai ales cu copiii care au fost abuzaţi sexual.
Conform învăţăturii taoiste, copacii au efecte benefice asupra longevităţii: transformă energiile negative în energii pozitive. Strângând în braţe un copac, vă reîncărcaţi cu energie vitală. În China
“Nu există îmbrăţişare rea. Există doar îmbrăţişări bune şi îmbrăţişări grozave.
Îmbrăţişează pe cineva cel puţin o dată pe zi. Îmbrăţişează de două ori într-o zi ploioasă.
Îmbrăţişează cu un zâmbet.
Îmbrăţişarea de dinainte de culcare alungă visele rele.
Nu îmbrăţişa mâine o persoană pe care ai putea să o îmbrăţişezi astăzi.
Nu poti da o îmbrăţişare fără să primeşti una înapoi.” Dave Ross - A Book of Hugs
Cele 7 păcate capitale în educarea copiilor
(Preluare din Augusto Cury – “Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”)
„Oricine face greşeli; cei mai mulţi oameni folosesc greşelile ca să se distrugă; câţiva le folosesc pentru a evolua. Aceştia sunt înţelepţii.”
Cele 7 păcate capitale ale educaţiei:
1. A corecta în public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5. A fi nerăbdator şi a renunţa să mai faci educaţie
6. A nu te ţine de cuvânt
7. A distruge speranţa şi visele
1. A corecta în public
A corecta pe cineva în public este primul păcat capital al educaţiei. Un educator n-ar trebui să expună niciodată în faţa celorlalţi defectul unei persoane – oricât de mare ar fi acesta. Expunerea publică generează umilinţă şi traume complexe, greu de depăşit. Un educator trebuie să scoată în evidenţă mai mult persoana care greşeşte, decât greşeala însăşi.
Părinţii sau profesorii trebuie să intervină în faţa tuturor, numai atunci când un tânăr a supărat sau a jignit pe cineva în public. Chiar şi aşa, trebuie să acţioneze cu prudenţă pentru a nu turna gaz pe focul tensiunilor create.
Era o adolescentă de doisprezece ani, isteaţă, inteligentă, sociabilă, dar puţin obeză. Aparent, nu avea nici o problemă legată de obezitatea ei. Era o elevă bună, activă şi respectată printre colegi. Într-o zi, viaţa ei a suferit o mare schimbare. A primit o notă proastă la o lucrare. A căutat-o pe profesoară şi a cerut explicaţii asupra notei. Profesoara, care era nervoasă din alte motive, i-a dat o lovitură dureroasă, care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna, numind-o „proastă grasă”, în faţa colegilor.
A corecta pe cineva în public este deja ceva grav, a umili e dramatic. Colegii au râs de tânăra respectivă. Ea s-a simţit umilită şi a plâns. A trăit o experienţă cu un grad înalt de tensiune, care s-a înregistrat cu regim privilegiat, în centrul memoriei, în memoria de uz continuu (MC).
Dacă privim memoria ca pe un oraş mare, trauma originală provocată de umilire a fost ca o cocioabă construită într-un cartier frumos. Tânăra a continuat să acceseze arhiva care conţinea această traumă, ceea ce a produs mii de gânduri şi reacţii emoţionale cu conţinut negativ – care au fost înregistrate din nou, amplificând structura traumei.
În acest mod, o traumă stocată în memorie poate să contamineze o întreagă arhivă. Prin urmare, nu trauma originală devine marea problemă a sănătăţii psihice, aşa cum credea Freud, ci continua ei realimentare. Adolescenta corela fiecare gest ostil al celorlalţi, cu trauma ei. Cu trecerea timpului, ea a produs mii de „cocioabe”. Acolo unde era un cartier frumos, în subconştient s-a creat un peisaj dezolant.
Adolescenţii trebuie să se simtă frumoşi, chiar dacă sunt obezi, au un defect fizic sau dacă, într-o formă sau alta, corpul lor nu se încadrează în tiparele de frumuseţe oferite de mass-media.
Frumuseţea se află în ochii celui care priveşte. Dar, din nefericire, mass-media induce pe tineri în eroare, inoculând în subconştientul lor o anumită definiţie a frumuseţii. Fiecare imagine a modelelor pe coperţile revistelor şi din anunţurile publicitare ale televiziunilor se în registrează în memorie, creând matrice care îi discriminează pe cei ce nu se încadrează în şablon. Acest proces îi limitează pe tineri – chiar şi pe cei mai puţin influenţabili.
Când se află în faţa oglinzii, ce observă? Calităţile, sau defectele? De cele mai multe ori, defectele. Mass-media, în aparenţă atât de inofensiva, produce printre tineri discriminări greu de imaginat.
Aş vrea să nu uitaţi că, prin intermediul acestui proces, o respingere se transformă într-un monstru, un educator tensionat devine un călău, un ascensor devine o cutie fără aer, o jignire publică paralizează inteligenţa şi generează teama de a-şi expune ideile.
Adolescenta din relatarea noastră a început să-şi blocheze în mod gradat memoria, printr-o lipsă de respect de sine şi printr-un sentiment de incapacitate. A încetat să mai obţină note bune. A cristalizat o minciună: că nu era inteligentă. A avut mai multe crize depresive. A pierdut bucuria de a trăi. La optsprezece ani, a încercat să se sinucidă. Din fericire, nu a murit. A făcut tratament şi a depăşit trauma. Acea tânără nu dorea să ucidă viaţa.
În fond, ca toţi cei deprimaţi, era însetată şi flămândă de viaţă.
Ceea ce dorea, era să-şi distrugă durerea cumplită, disperarea şi sentimentul de inferioritate.
A atrage atenţia, sau a scoate în evidenţă, în public, o greşeală sau un defect al tinerilor şi adulţilor poate genera o traumă de neuitat, care le va controla toată viaţa. Chiar dacă tinerii vă decepţionează, nu-i umiliţi. Chiar dacă merită o pedeapsă serioasă, căutaţi să-i chemaţi şi să-i corectaţi în particular. Dar, în principal, stimulaţi-i pe tineri să reflecteze. Cel care stimulează gândirea este un artizan al înţelepciunii.
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
Intr-o zi, nemulţumit de reacţia agresivă a tatălui său, fiul a ridicat glasul la el. Tatăl s-a simţit sfidat şi l-a bătut. l-a spus că n-ar trebui să-i mai vorbească niciodată în felul acela. Ţipând, a afirmat că el era stăpânul casei, că el era cel care îl întreţinea pe fiu.
Tatăl şi-a impus autoritatea cu violenţă. A câştigat frica fiului, dar a pierdut pentru totdeauna dragostea lui.
Mulţi părinţi se insultă şi se critică reciproc în faţa copiilor. Când sunteţi agitaţi şi incapabili de a conversa, cel mai bine este să ieşiţi din scenă.Mergeţi în altă cameră şi faceţi altceva, până ce reuşiţi să deschideţi ferestrele memoriei şi să trataţi, cu inteligenţă, chestiunile ce duc la polemici.
Şi totuşi, nu există căsnicii perfecte. Toţi comitem excese în faţa copiilor, toţi suntem stresaţi. Chiar şi persoana cea mai calmă îşi are momentele ei de supărare şi lipsă de logică. Prin urmare, deşi este de dorit, nu e posibil să evităm toate fricţiunile în faţa copiilor noştri. Acelaşi principiu este valabil şi pentru profesori.
Când dăm dovadă de agresivitate în faţa copiilor, trebuie să cerem scuze nu mai faţă de partener, ci şi faţă de copiii noştri, pentru manifestarea de intoleranţă la care au asistat. Important este ce facem cu greşelile noastre. Dacă avem curajul de a greşi, trebuie să avem şi curajul de a repara greşeala.
O persoană autoritară nu este întotdeauna brutală şi agresivă. Uneori, violenţa îi este mascată sub forma in flexibilităţii şi încăpăţânării.Nimeni nu-i poate schimba părerea. Dacă insistăm în a ne menţine autoritatea cu orice preţ, vom comite un păcat capital în educaţia copiilor. Autoritarismul nostru le va controla inteligenţa.
Copiii ar putea reproduce, în viitor, reacţiile noastre. De altfel, observaţi că obişnuim să reproducem comportamentele părinţilor noştri, pe care le-am condamnat cel mai mult în copilărie. Înregistrarea făcută în tăcere şi neprelucrată ulterior, creează modele în zonele tainice ale personalităţii noastre.
Unii copii, când sunt iritaţi, le reproşează părinţilor greşelile acestora şi îi provoacă.Câţi părinţi nu pierd dragostea copiilor lor, pentru că nu ştiu să dialogheze cu ei, atunci când sunt provocaţi! Le este teamă că un dialog le subminează autoritatea. Nu admit să fie chestionaţi.
Unii părinţi detestă ca fiii să le comenteze eşecurile. Se comportă ca şi cum ar fi intangibili. Reacţionează cu violenţă. Impun o autoritate care sufocă raţiunea copiilor. Formează oameni care, la rândul lor, vor reacţiona cu violenţă.
Părinţii care îşi impun autoritatea sunt aceia care se tem de propria lor vulnerabilitate.
Limitele trebuie puse, dar nu impuse. Unele limite, aşa cum am spus, nu sunt negociabile, pentru că ar compromite sănătatea şi siguranţa copiilor – dar, chiar şi în aceste cazuri, trebuie să se facă o masă rotundă cu copiii şi să se discute asupra motivelor impunerii acestor limite.
În aceşti douăzeci de ani în care am tratat numeroşi pacienţi, am descoperit că unii părinţi erau foarte iubiţi de copiii lor. Nu-i băteau, nu erau autoritari, nu le dădeau bunuri materiale şi nici nu aveau privilegii sociale. Care era secretul? Ei s-au dăruit cu totul copiilor lor, le-au educat emoţiile, şi-au suprapus propria lume peste lumea lor.
Au trăit firesc, chiar fără să cunoască principiile pe care le-am discutat referitor la părinţii inteligenţi.
Dialogul este un instrument educaţional de neînlocuit. Trebuie să existe autoritate în relaţia părinţi/copii şi profesor/elev, dar adevărata autoritate se cucereşte cu inteligenţă şi dragoste.
Părinţii care-şi sărută copiii, îi laudă şi-i stimulează să gândească încă de mici, nu riscă să-i îndepărteze şi să piardă respectul lor.
Nu trebuie să ne fie teamă că ne pierdem autoritatea – trebuie să ne fie teamă că ne pierdem copiii.
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
Era un tată extrem de preocupat de viitorul fiului său. Voia ca acesta să fie moral, serios şi responsabil. Copilul nu putea comite greşeli, nici excese. Nu putea să se joace, să se murdărească şi să facă nebunii ca toţi ceilalţi copii. Avea multe jucării, dar ele rămâneau pe rafturi, pentru că tatăl, cu sprijinul mamei, nu admitea dezordinea. Fiecare greşeală, notă proastă la şcoală, sau atitudine necugetată a fiului erau criticate imediat de tată. Nu era doar o critică, ci o succesiune de critici, de multe ori în faţa prietenilor copilului. Critica sa era obsesivă şi insuportabilă.
Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, dorind să-şi preseze fiul pentru ca acesta să se corecteze, tatăl îi compara comportamentul cu cel al altor tineri. Copilul se simţea ca cea mai dispreţuită dintre fiinţe. Se gândi chiar să renunţe la viaţă, crezând că nu era iubit de părinţii săi.
Rezultatul? Fiul a crescut şi a devenit un om bun. Greşea puţin, era serios, moral – dar nefericit, timid şi fragil, între el şi părinţi era o prăpastie. De ce? Pentru că între ei nu exista magia bucuriei şi a spontaneităţii. Era o familie exemplară, dar tristă şi insipidă. Fiul nu numai că a devenit timid, dar şi frustrat. Avea groază de critica celorlalţi. Se temea să nu greşească, aşa că îşi îngropa visele, întrucât nu voia să-şi asume riscuri. Dorind să reuşească, tatăl a comis câteva dintre păcatele capitale ale educaţiei. Şi-a impus autoritatea, şi-a umilit fiul în public, l-a criticat excesiv şi i-a blocat copilăria.
Acest tată era pregătit pentru a repara calculatoare, şi nu pentru a educa o fiinţă umană.
Fiecare dintre aceste păcate capitale apare peste tot – atât într-o societate modernă, cât şi într-un trib primitiv. Nu criticaţi excesiv. Nu vă comparaţi fiul cu colegii. Fiecare tânăr este o fiinţă unică pe scena vieţii. Comparaţia este educativă, numai când stimulează şi nu umileşte.
Daţi-le copiilor voştri libertate pentru a-şi trăi propriile lor experienţe, chiar dacă asta implică anumite riscuri, eşecuri, atitudini prosteşti şi suferinţe. În caz contrar, nu-şi vor găsi drumul în viaţă. Cea mai nefericită modalitate de a-i pregăti pe tineri pentru viaţă, este să-i închidem într-o seră şi să-i împiedicăm să greşească şi să sufere.
Serele sunt bune pentru plante, dar pentru inteligenţa umană sunt sufocante.
Maestrul maeştrilor are să ne dea lecţii foarte importante în acest domeniu. Atitudinile sale educative îi încântă pe specialiştii cei mai lucizi. El a spus, la un moment dat, că Petru îl va renega. Petru a respins ideea cu vehemenţă. Iisus ar fi putut să-l critice, să-i scoată în evidentă defectele, să-i reproşeze slăbiciunea. Dar care a fost atitudinea Lui? Niciuna.
El nu a făcut nimic ca să schimbe ideile prietenului său. L-a lăsat pe tânărul apostol Petru să-şi trăiască experienţele proprii. Rezultatul? Petru a greşit în mod drastic, a vărsat multe lacrimi, dar a învăţat lecţii de neuitat. Dacă nu ar fi greşit şi nu şi-ar fi recunoscut vulnerabilitatea, poate că nu s-ar fi maturizat şi n-ar fi devenit nici odată cel care a fost. Dar întrucât a greşit, a învăţat să fie tolerant, să ierte, să înţeleagă.
Stimaţi educatori, trebuie să ţinem minte că cei slabi condamnă, cei puternici înţeleg, cei slabi judecă, cei puternici iartă. Dar nu e posibil să fim puternici, fără să ne cunoaştem limitele.
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
Într-o zi, o fetiţă de opt ani se plimba cu nişte prietene într-un centru comercial de lângă şcoala ei. Văzând nişte bani pe o tejghea, i-a luat. Vânzătoarea a văzut-o şi a făcut-o hoaţă. A luat-o de braţ şi a dus-o la părinţi, în timp ce fetiţa plângea.
Părinţii au fost disperaţi. Câteva persoane din apropiere se aşteptau ca ei să-şi bată fiica şi s-o pedepsească. În loc de asta, s-au hotărât să mă consulte, ca să ştie ce să facă. Se temeau ca fetiţa să nu devină cleptomană şi să-şi însuşească lucruri care nu-i aparţineau.
I-am sfătuit pe părinţi să nu facă o dramă din acel caz. Copiii comit mereu greşeli şi important este ce fac cu ele. Preocuparea mea era să-i fac să-şi atragă fetiţa şi nu s-o pedepsească, i-am sfătuit să stea de vorbă cu ea, singuri, şi să-i explice consecinţele faptei sale. Apoi le-am cerut s-o îmbrăţişeze, pentru că era deja foarte şocată de ceea ce se întâmplase.
În plus, le-am spus că dacă doreau să transforme greşeala într-un moment educativ important, trebuia să aibă reacţii greu de uitat. Părinţii s-au gândit şi au făcut un gest neobişnuit. Cum era vorba de puţini bani, i-au dat copilei dublul sumei furate şi au demonstrat convingător că, pentru ei, ea era mai importantă decât toţi banii din lume. I-au explicat că cinstea este demnitatea celor puternici.
Această atitudine a făcut-o să gândească. În loc să fi arhivat în memorie atât faptul că este hoaţă, cât şi pedeapsa violentă din partea părinţilor, s-au înregistrat în memorie ocrotirea, înţelegerea, iubirea. Drama s-a transformat într-o poveste de dragoste. Tânăra n-a uitat niciodată că, într-un moment atât de dificil, părinţii au învăţat-o şi au iubit-o. Când a împlinit cincisprezece ani, i-a îmbrăţişat pe părinţi, spunându-le că niciodată nu uitase acel moment extraordinar. Toţi au râs. Nu a rămas nici o cicatrice.
Dar un alt caz n-a avut acelaşi deznodământ. Un tată a fost chemat la poliţie, pentru că supraveghetorul îl văzuse pe fiul său furând un CD dintr-un mare magazin.Tatăl s-a simţit umilit. N-a perceput neliniştea băiatului şi faptul că greşeala era o ocazie excelentă de a-şi manifesta maturitatea şi înţelepciunea. Şi-a lovit fiul în faţa poliţiştilor. Ajuns acasă, tânărul s-a închis în camera lui. Tatăl a încercat să forţeze uşa, pentru că şi-a dat seama că tânărul încerca să se sinucidă. Într-un act necugetat, fiul a renunţat la viaţă, considerându-se ultima dintre fiinţele umane.
Tatăl ar fi dat tot ce avea pentru a întoarce timpul înapoi, întrucât niciodată nu s-a gândit că-şi va pierde fiul iubit. Vă rog, nu pedepsiţi niciodată când sunteţi nervos. Aşa cum am spus, nu suntem extraordinari şi, în primele treizeci de secunde de furie, suntem în stare să-i rănim pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Nu vă lăsaţi înrobiţi de furie. Când simţiţi că nu o puteţi controla, ieşiţi din scenă, întrucât, în caz contrar, veţi reacţiona fără să gândiţi.
Pedeapsa fizică trebuie evitată. Dacă daţi câteva palme, ele trebuie să fie simbolice şi însoţite de o explicaţie. Nu durerea indusă de palme va stimula inteligenţa copiilor şi tinerilor.
Cea mai bună modalitate de a-i ajuta este să-i faceţi să-şi reconsidere atitudinile, să pătrundă în ei înşişi şi să înveţe să se pună în locul celorlalţi. Practicând acest fel de educaţie, veţi dezvolta în personalitatea tinerilor următoarele caracteristici: capacitatea de (auto)conducere, toleranţa, gândirea echilibrată, siguranţa în momente dificile.
Dacă un tânăr v-a supărat, vorbiţi-i de sentimentele voastre. Dacă e nevoie, plângeţi cu el.
Dacă fiul vostru a greşit, discutaţi cauzele greşelii, acordaţi-i credit. Maturitatea unei persoane se dovedeşte prin felul inteligent în care corectează pe cineva. Pentru tineri putem fi eroi sau călăi.
Nu puneţi niciodată limite, fără să daţi explicaţii.
Acesta este unul dintre păcatele capitale cele mai frecvente pe care educatorii le comit – fie ei părinţi sau profesori; în momentele de furie, emoţia intensă blochează câmpurile memoriei. Pierdem capacitatea de a gândi raţional. Opriţi-vă! Aşteptaţi ca intensitatea emoţiei voastre să scadă. Pentru a educa, folosiţi mai întâi tăcerea – şi apoi ideile.
Cea mai bună pedeapsă este aceea care se negociază, întrebaţi-i pe tineri ce cred că ar merita pentru greşelile lor. Veţi rămâne surprinşi! Ei vor reflecta asupra atitudinii lor şi, probabil, vor sfârşi prin a-şi da lor înşişi o pedeapsă mai severă decât cea pe care aţi da-o voi. Aveţi încredere în inteligenţa copiilor şi adolescenţilor.
Pedepse gen privări şi limitări educă numai dacă nu sunt excesive şi dacă stimulează arta de a gândi. În caz contrar, va fi inutil. Sancţiunea este utilă, numai atunci când este inteligentă. Durerea de dragul durerii este ceva inuman. Schimbaţi-vă paradigmele educaţionale.
Lăudaţi-l pe tânăr, înainte de a-l corecta sau de a-l critica. Spuneţi-i cât este de important, înainte de a-i vorbi despre defect. Consecinţa? El vă va primi mai bine observaţiile şi vă va iubi pentru totdeauna.
5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
Este vorba despre un elev foarte agresiv şi neliniştit, care în mod frecvent tulbura clasa şi provoca dezordine. Era insolent şi-i insulta pe toţi. Repeta deseori aceleaşi greşeli.
Părea incorigibil. Profesorii nu-l suportau. Au hotărât să-l elimine. Înainte de eliminare, a intrat în scenă un profesor care s-a hotărât să investească în acest elev. Toţi considerau că era pierdere de timp. Chiar neavând sprijinul colegilor, el a început să stea de vorbă cu tânărul, în pauze. La început era doar un monolog, doar profesorul vorbea. Încet-încet, el a început să-l implice pe elev în conversaţie, să glumească şi să-l invite la o îngheţată. Profesorul şi elevul au construit o punte între lumile lor. Aţi construit vreodată o punte ca aceasta, cu persoanele dificile? Profesorul a descoperit că tatăl elevului era alcoolic şi-i bătea, şi pe el şi pe mama lui. A înţeles că tânărul, aparent insensibil, de fapt plânsese mult, iar acum lacrimile i se uscaseră. A înţeles că agresivitatea lui era o reacţie disperată a cuiva care cerea ajutor, dar nimeni nu reuşea să-i descifreze limbajul. Strigătele lui erau tăcute. Era foarte uşor să-l judeci.
Suferinţa mamei şi violenţa tatălui produseseră zone de conflict în memoria băiatului. Agresivitatea lui era un ecou al agresivităţii pe care o primea acasă. El nu era un agresor – era o victimă. Lumea lui emoţională nu avea culori. Nu i s-a dat dreptul să se joace, să zâmbească şi să privească viaţa cu încredere. Acum era pe punctul de a pierde dreptul de a învăţa, de a avea unica şansă de a de veni un om deosebit. Era pe punctul de a fi eliminat.
Luând cunoştinţă de situaţie, profesorul a început să şi-l apropie. Tânărul a simţit că cineva ţine la el, îl sprijină şi-l preţuieşte. Profesorul a început să-i educe emoţia. El şi-a dat seama, chiar din primele zile, că în spatele fiecărui elev nesociabil, a fiecărui tânăr agresiv, se află un copil care are nevoie de afecţiune.
Peste câteva săptămâni, toţi au fost uimiţi de schimbarea lui. Băiatul revoltat a început să-i respecte pe ceilalţi. Tânărul agresiv a început să fie afectuos. A crescut şi a devenit un adult extraordinar. Şi totul s-a întâmplat pentru că cineva nu a renunţat la el.
Toţi vor să educe tineri docili, dar cei care ne fac să ne simţim frustraţi sunt aceia care ne testează calitatea de educatori. Copiii voştri complicaţi sunt cei care vă testează dimensiunea iubirii. Elevii voştri insuportabili sunt cei care vă testează calitatea umană.
Părinţii inteligenţi şi profesorii fascinanţi nu renunţă la tineri, chiar dacă aceştia îi decepţionează şi nu le oferă o compensaţie imediată. Secretul lor este răbdarea, obiectivul lor este educarea afectivităţii. Mi-ar plăcea să cred că tinerii care azi vă decepţionează, ar putea fi cei care vă vor dărui multă bucurie în viitor. Este suficient să investiţi în ei.
6. A nu te ţine de cuvânt
O anumită mamă nu ştia să-i spună “nu” fiului ei. Cum nu suporta cererile, încăpăţânările şi agitaţia copilului, voia să-i satisfacă toate necesităţile şi dorinţele, dar nu reuşea întotdeauna şi, ca să evite altercaţiile, promitea ceea ce nu putea îndeplini. Îi era teamă să-şi frustreze fiul.
Acea mamă nu ştia că frustrarea e importantă pentru procesul de formare a personalităţii.
Cel care nu învaţă cum să reacţioneze în faţa pierderilor şi frustrărilor, nu va reuşi să se maturizeze niciodată. Mama evita conflictele de moment, dar nu ştia că pregătea o cursă emoţională pentru fiu.
Care a fost rezultatul? Acel copil şi-a pierdut respectul pentru mamă. A început s-o manipuleze, s-o exploateze şi să se certe violent cu ea. Povestea e tristă, căci fiul îşi preţuia mama doar pentru ceea ce avea ea – şi nu pentru ceea ce era cu adevărat. Când a ajuns adult, acel băiat a avut conflicte grave. Pentru că şi-a petrecut viaţa văzându-şi mama disimulând şi neţinându-şi cuvântul, a proiectat asupra mediului social o neîncredere cumplită. A dezvoltat o emoţie nesigură şi paranoică – credea că toată lumea voia să-l amăgească.
Avea mania persecuţiei, nu reuşea să lege prietenii stabile, nici să-şi menţină un loc de muncă.
Relaţiile sociale sunt un contract semnat pe scena vieţii. Nu îl încălcaţi. Nu vă disimulaţi reacţiile. Fiţi cinstiţi cu tinerii. Nu comiteţi această greşeală capitală. Îndepliniţi ceea ce aţi promis.
Dacă nu puteţi, spuneţi „nu” fără teamă – chiar şi atunci când copilul vostru face o criză. Şi dacă greşiţi în acest domeniu, întoarceţi-vă şi cereţi scuze. Greşelile capitale în educaţie pot fi soluţionate, când sunt corectate rapid. Încrederea este un edificiu greu de construit, uşor de demolat şi foarte greu de reconstruit.
7. A distruge speranţa şi visele
Cel mai mare păcat capital pe care-l pot comite educatorii este acela de a distruge speranţa şi visele tinerilor. Fără speranţă nu există drum, fără vise nu există motivaţie pentru a înainta.
Lumea se poate prăbuşi peste cineva, acel cineva poate să fi pierdut totul în viaţă – dar dacă are speranţă şi vise, are strălucire în ochi şi bucurie în suflet.
Era un anumit tată foarte nerăbdător. Avea o cultură academică înaltă. În universitate, toţi îl respectau. Afişa seninătate, elocvenţă şi perspicacitate în deciziile care nu implicau emoţia. Cu toate acestea, când era contrazis, îşi bloca memoria şi reacţiona agresiv. Asta se întâmpla, în principal, când ajungea acasă. În departamentul său era sobru, dar acasă era un om insuportabil. Nu avea răbdare cu copiii săi. Nu tolera nici cea mai mică deziluzie. Când a aflat că unul dintre ei începuse să consume droguri, reacţiile lui – care deja erau negative - au devenit foarte agresive.
În loc să-l îmbrăţişeze, să-l ajute şi să-l încurajeze, a început să distrugă speranţa fiului. Spunea: „Nu vei face nimic în viaţă”, „Vei fi un ratat”. Comportamentul tatălui îl deprima şi mai mult pe fiu şi-l purta şi mai mult către refugiul în droguri. Din nefericire, tatăl nu s-a oprit aici. Pe lângă faptul că i-a distrus speranţa băiatului, i-a blocat visele şi capacitatea de a avea zile fericite. Spunea: „Nu mai ai nici o şansă!” „Îmi aduci numai necazuri”.
Unele persoane care îl cunoşteau mai bine pe tată erau de părere că el avea dublă personalitate.
Dar, din punct de vedere ştiinţific, nu există dublă personalitate. Ceea ce există sunt două câmpuri distincte de lectură a memoriei, citite în împrejurări distincte – iar rezultatul înseamnă gânduri şi reacţii complet diferite.
Mulţi oameni sunt mieluşei cu cei din afară şi lei cu membrii familiei. Cum se explică acest paradox?
Faţă de cei din afară se înfrânează şi nu deschid anumite „mlaştini” ale memoriei – adică arhivele care conţin zone de conflicte.
Cu cei mai intimi, aceste persoane îşi pierd controlul şi deschid „periferiile” subconştientului. În acel moment ies la suprafaţă furia, nesăbuinţa şi critica obsesivă.
Acest mecanism e prezent la toţi oamenii, în mai mare sau mică măsură – chiar şi la cei mai înţelepţi.
Toţi avem tendinţa de a-i răni pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Dar nu putem fi de acord cu aşa ceva. Dacă acceptăm, riscăm să distrugem visele şi speranţa celor foarte dragi nouă.
Tinerii care-şi pierd speranţa au greutăţi enorme în a-şi depăşi conflictele.
Cei care-şi pierd visele vor fi mohorâţi, nu vor străluci, vor gravita mereu în jurul nefericirii lor emoţionale şi a eşecurilor. A crede că după cea mai agitată noapte, urmează cel mai frumos răsărit este fundamental pentru o sănătate psihica bună.
Nu contează dimensiunea obstacolelor, ci dimensiunea motivaţiei noastre de a le depăşi.
Una dintre cele mai mari probleme în psihiatrie nu este gravitatea unei boli – fie ea o depresie, fobie, anxietate sau dependenţă de medicamente – ci pasivitatea sinelui. O persoană pasivă, fără speranţă, fără vise, deprimată şi care-şi acceptă necazurile ar putea să-şi ducă problemele până la mormânt. Una activă, plină de voinţă şi îndrăzneaţă, poate învăţa să-şi administreze gândurile, să reconstru-iască filmul subconştientului şi să facă lucruri care depăşesc imaginaţia.
Psihiatrii, medicii, profesorii şi părinţii sunt vânzători de speranţă, comercianţi de vise.
Un om se sinucide, doar când visele i se risipesc şi speranţa îi dispare. Fără vise, nu există suflu emoţional. Fără speranţă, nu există curaj pentru a trăi.
(Preluare din Augusto Cury – “Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”)
„Oricine face greşeli; cei mai mulţi oameni folosesc greşelile ca să se distrugă; câţiva le folosesc pentru a evolua. Aceştia sunt înţelepţii.”
Cele 7 păcate capitale ale educaţiei:
1. A corecta în public
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5. A fi nerăbdator şi a renunţa să mai faci educaţie
6. A nu te ţine de cuvânt
7. A distruge speranţa şi visele
1. A corecta în public
A corecta pe cineva în public este primul păcat capital al educaţiei. Un educator n-ar trebui să expună niciodată în faţa celorlalţi defectul unei persoane – oricât de mare ar fi acesta. Expunerea publică generează umilinţă şi traume complexe, greu de depăşit. Un educator trebuie să scoată în evidenţă mai mult persoana care greşeşte, decât greşeala însăşi.
Părinţii sau profesorii trebuie să intervină în faţa tuturor, numai atunci când un tânăr a supărat sau a jignit pe cineva în public. Chiar şi aşa, trebuie să acţioneze cu prudenţă pentru a nu turna gaz pe focul tensiunilor create.
Era o adolescentă de doisprezece ani, isteaţă, inteligentă, sociabilă, dar puţin obeză. Aparent, nu avea nici o problemă legată de obezitatea ei. Era o elevă bună, activă şi respectată printre colegi. Într-o zi, viaţa ei a suferit o mare schimbare. A primit o notă proastă la o lucrare. A căutat-o pe profesoară şi a cerut explicaţii asupra notei. Profesoara, care era nervoasă din alte motive, i-a dat o lovitură dureroasă, care i-a schimbat viaţa pentru totdeauna, numind-o „proastă grasă”, în faţa colegilor.
A corecta pe cineva în public este deja ceva grav, a umili e dramatic. Colegii au râs de tânăra respectivă. Ea s-a simţit umilită şi a plâns. A trăit o experienţă cu un grad înalt de tensiune, care s-a înregistrat cu regim privilegiat, în centrul memoriei, în memoria de uz continuu (MC).
Dacă privim memoria ca pe un oraş mare, trauma originală provocată de umilire a fost ca o cocioabă construită într-un cartier frumos. Tânăra a continuat să acceseze arhiva care conţinea această traumă, ceea ce a produs mii de gânduri şi reacţii emoţionale cu conţinut negativ – care au fost înregistrate din nou, amplificând structura traumei.
În acest mod, o traumă stocată în memorie poate să contamineze o întreagă arhivă. Prin urmare, nu trauma originală devine marea problemă a sănătăţii psihice, aşa cum credea Freud, ci continua ei realimentare. Adolescenta corela fiecare gest ostil al celorlalţi, cu trauma ei. Cu trecerea timpului, ea a produs mii de „cocioabe”. Acolo unde era un cartier frumos, în subconştient s-a creat un peisaj dezolant.
Adolescenţii trebuie să se simtă frumoşi, chiar dacă sunt obezi, au un defect fizic sau dacă, într-o formă sau alta, corpul lor nu se încadrează în tiparele de frumuseţe oferite de mass-media.
Frumuseţea se află în ochii celui care priveşte. Dar, din nefericire, mass-media induce pe tineri în eroare, inoculând în subconştientul lor o anumită definiţie a frumuseţii. Fiecare imagine a modelelor pe coperţile revistelor şi din anunţurile publicitare ale televiziunilor se în registrează în memorie, creând matrice care îi discriminează pe cei ce nu se încadrează în şablon. Acest proces îi limitează pe tineri – chiar şi pe cei mai puţin influenţabili.
Când se află în faţa oglinzii, ce observă? Calităţile, sau defectele? De cele mai multe ori, defectele. Mass-media, în aparenţă atât de inofensiva, produce printre tineri discriminări greu de imaginat.
Aş vrea să nu uitaţi că, prin intermediul acestui proces, o respingere se transformă într-un monstru, un educator tensionat devine un călău, un ascensor devine o cutie fără aer, o jignire publică paralizează inteligenţa şi generează teama de a-şi expune ideile.
Adolescenta din relatarea noastră a început să-şi blocheze în mod gradat memoria, printr-o lipsă de respect de sine şi printr-un sentiment de incapacitate. A încetat să mai obţină note bune. A cristalizat o minciună: că nu era inteligentă. A avut mai multe crize depresive. A pierdut bucuria de a trăi. La optsprezece ani, a încercat să se sinucidă. Din fericire, nu a murit. A făcut tratament şi a depăşit trauma. Acea tânără nu dorea să ucidă viaţa.
În fond, ca toţi cei deprimaţi, era însetată şi flămândă de viaţă.
Ceea ce dorea, era să-şi distrugă durerea cumplită, disperarea şi sentimentul de inferioritate.
A atrage atenţia, sau a scoate în evidenţă, în public, o greşeală sau un defect al tinerilor şi adulţilor poate genera o traumă de neuitat, care le va controla toată viaţa. Chiar dacă tinerii vă decepţionează, nu-i umiliţi. Chiar dacă merită o pedeapsă serioasă, căutaţi să-i chemaţi şi să-i corectaţi în particular. Dar, în principal, stimulaţi-i pe tineri să reflecteze. Cel care stimulează gândirea este un artizan al înţelepciunii.
2. A exprima autoritatea cu agresivitate
Intr-o zi, nemulţumit de reacţia agresivă a tatălui său, fiul a ridicat glasul la el. Tatăl s-a simţit sfidat şi l-a bătut. l-a spus că n-ar trebui să-i mai vorbească niciodată în felul acela. Ţipând, a afirmat că el era stăpânul casei, că el era cel care îl întreţinea pe fiu.
Tatăl şi-a impus autoritatea cu violenţă. A câştigat frica fiului, dar a pierdut pentru totdeauna dragostea lui.
Mulţi părinţi se insultă şi se critică reciproc în faţa copiilor. Când sunteţi agitaţi şi incapabili de a conversa, cel mai bine este să ieşiţi din scenă.Mergeţi în altă cameră şi faceţi altceva, până ce reuşiţi să deschideţi ferestrele memoriei şi să trataţi, cu inteligenţă, chestiunile ce duc la polemici.
Şi totuşi, nu există căsnicii perfecte. Toţi comitem excese în faţa copiilor, toţi suntem stresaţi. Chiar şi persoana cea mai calmă îşi are momentele ei de supărare şi lipsă de logică. Prin urmare, deşi este de dorit, nu e posibil să evităm toate fricţiunile în faţa copiilor noştri. Acelaşi principiu este valabil şi pentru profesori.
Când dăm dovadă de agresivitate în faţa copiilor, trebuie să cerem scuze nu mai faţă de partener, ci şi faţă de copiii noştri, pentru manifestarea de intoleranţă la care au asistat. Important este ce facem cu greşelile noastre. Dacă avem curajul de a greşi, trebuie să avem şi curajul de a repara greşeala.
O persoană autoritară nu este întotdeauna brutală şi agresivă. Uneori, violenţa îi este mascată sub forma in flexibilităţii şi încăpăţânării.Nimeni nu-i poate schimba părerea. Dacă insistăm în a ne menţine autoritatea cu orice preţ, vom comite un păcat capital în educaţia copiilor. Autoritarismul nostru le va controla inteligenţa.
Copiii ar putea reproduce, în viitor, reacţiile noastre. De altfel, observaţi că obişnuim să reproducem comportamentele părinţilor noştri, pe care le-am condamnat cel mai mult în copilărie. Înregistrarea făcută în tăcere şi neprelucrată ulterior, creează modele în zonele tainice ale personalităţii noastre.
Unii copii, când sunt iritaţi, le reproşează părinţilor greşelile acestora şi îi provoacă.Câţi părinţi nu pierd dragostea copiilor lor, pentru că nu ştiu să dialogheze cu ei, atunci când sunt provocaţi! Le este teamă că un dialog le subminează autoritatea. Nu admit să fie chestionaţi.
Unii părinţi detestă ca fiii să le comenteze eşecurile. Se comportă ca şi cum ar fi intangibili. Reacţionează cu violenţă. Impun o autoritate care sufocă raţiunea copiilor. Formează oameni care, la rândul lor, vor reacţiona cu violenţă.
Părinţii care îşi impun autoritatea sunt aceia care se tem de propria lor vulnerabilitate.
Limitele trebuie puse, dar nu impuse. Unele limite, aşa cum am spus, nu sunt negociabile, pentru că ar compromite sănătatea şi siguranţa copiilor – dar, chiar şi în aceste cazuri, trebuie să se facă o masă rotundă cu copiii şi să se discute asupra motivelor impunerii acestor limite.
În aceşti douăzeci de ani în care am tratat numeroşi pacienţi, am descoperit că unii părinţi erau foarte iubiţi de copiii lor. Nu-i băteau, nu erau autoritari, nu le dădeau bunuri materiale şi nici nu aveau privilegii sociale. Care era secretul? Ei s-au dăruit cu totul copiilor lor, le-au educat emoţiile, şi-au suprapus propria lume peste lumea lor.
Au trăit firesc, chiar fără să cunoască principiile pe care le-am discutat referitor la părinţii inteligenţi.
Dialogul este un instrument educaţional de neînlocuit. Trebuie să existe autoritate în relaţia părinţi/copii şi profesor/elev, dar adevărata autoritate se cucereşte cu inteligenţă şi dragoste.
Părinţii care-şi sărută copiii, îi laudă şi-i stimulează să gândească încă de mici, nu riscă să-i îndepărteze şi să piardă respectul lor.
Nu trebuie să ne fie teamă că ne pierdem autoritatea – trebuie să ne fie teamă că ne pierdem copiii.
3. A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
Era un tată extrem de preocupat de viitorul fiului său. Voia ca acesta să fie moral, serios şi responsabil. Copilul nu putea comite greşeli, nici excese. Nu putea să se joace, să se murdărească şi să facă nebunii ca toţi ceilalţi copii. Avea multe jucării, dar ele rămâneau pe rafturi, pentru că tatăl, cu sprijinul mamei, nu admitea dezordinea. Fiecare greşeală, notă proastă la şcoală, sau atitudine necugetată a fiului erau criticate imediat de tată. Nu era doar o critică, ci o succesiune de critici, de multe ori în faţa prietenilor copilului. Critica sa era obsesivă şi insuportabilă.
Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, dorind să-şi preseze fiul pentru ca acesta să se corecteze, tatăl îi compara comportamentul cu cel al altor tineri. Copilul se simţea ca cea mai dispreţuită dintre fiinţe. Se gândi chiar să renunţe la viaţă, crezând că nu era iubit de părinţii săi.
Rezultatul? Fiul a crescut şi a devenit un om bun. Greşea puţin, era serios, moral – dar nefericit, timid şi fragil, între el şi părinţi era o prăpastie. De ce? Pentru că între ei nu exista magia bucuriei şi a spontaneităţii. Era o familie exemplară, dar tristă şi insipidă. Fiul nu numai că a devenit timid, dar şi frustrat. Avea groază de critica celorlalţi. Se temea să nu greşească, aşa că îşi îngropa visele, întrucât nu voia să-şi asume riscuri. Dorind să reuşească, tatăl a comis câteva dintre păcatele capitale ale educaţiei. Şi-a impus autoritatea, şi-a umilit fiul în public, l-a criticat excesiv şi i-a blocat copilăria.
Acest tată era pregătit pentru a repara calculatoare, şi nu pentru a educa o fiinţă umană.
Fiecare dintre aceste păcate capitale apare peste tot – atât într-o societate modernă, cât şi într-un trib primitiv. Nu criticaţi excesiv. Nu vă comparaţi fiul cu colegii. Fiecare tânăr este o fiinţă unică pe scena vieţii. Comparaţia este educativă, numai când stimulează şi nu umileşte.
Daţi-le copiilor voştri libertate pentru a-şi trăi propriile lor experienţe, chiar dacă asta implică anumite riscuri, eşecuri, atitudini prosteşti şi suferinţe. În caz contrar, nu-şi vor găsi drumul în viaţă. Cea mai nefericită modalitate de a-i pregăti pe tineri pentru viaţă, este să-i închidem într-o seră şi să-i împiedicăm să greşească şi să sufere.
Serele sunt bune pentru plante, dar pentru inteligenţa umană sunt sufocante.
Maestrul maeştrilor are să ne dea lecţii foarte importante în acest domeniu. Atitudinile sale educative îi încântă pe specialiştii cei mai lucizi. El a spus, la un moment dat, că Petru îl va renega. Petru a respins ideea cu vehemenţă. Iisus ar fi putut să-l critice, să-i scoată în evidentă defectele, să-i reproşeze slăbiciunea. Dar care a fost atitudinea Lui? Niciuna.
El nu a făcut nimic ca să schimbe ideile prietenului său. L-a lăsat pe tânărul apostol Petru să-şi trăiască experienţele proprii. Rezultatul? Petru a greşit în mod drastic, a vărsat multe lacrimi, dar a învăţat lecţii de neuitat. Dacă nu ar fi greşit şi nu şi-ar fi recunoscut vulnerabilitatea, poate că nu s-ar fi maturizat şi n-ar fi devenit nici odată cel care a fost. Dar întrucât a greşit, a învăţat să fie tolerant, să ierte, să înţeleagă.
Stimaţi educatori, trebuie să ţinem minte că cei slabi condamnă, cei puternici înţeleg, cei slabi judecă, cei puternici iartă. Dar nu e posibil să fim puternici, fără să ne cunoaştem limitele.
4. A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
Într-o zi, o fetiţă de opt ani se plimba cu nişte prietene într-un centru comercial de lângă şcoala ei. Văzând nişte bani pe o tejghea, i-a luat. Vânzătoarea a văzut-o şi a făcut-o hoaţă. A luat-o de braţ şi a dus-o la părinţi, în timp ce fetiţa plângea.
Părinţii au fost disperaţi. Câteva persoane din apropiere se aşteptau ca ei să-şi bată fiica şi s-o pedepsească. În loc de asta, s-au hotărât să mă consulte, ca să ştie ce să facă. Se temeau ca fetiţa să nu devină cleptomană şi să-şi însuşească lucruri care nu-i aparţineau.
I-am sfătuit pe părinţi să nu facă o dramă din acel caz. Copiii comit mereu greşeli şi important este ce fac cu ele. Preocuparea mea era să-i fac să-şi atragă fetiţa şi nu s-o pedepsească, i-am sfătuit să stea de vorbă cu ea, singuri, şi să-i explice consecinţele faptei sale. Apoi le-am cerut s-o îmbrăţişeze, pentru că era deja foarte şocată de ceea ce se întâmplase.
În plus, le-am spus că dacă doreau să transforme greşeala într-un moment educativ important, trebuia să aibă reacţii greu de uitat. Părinţii s-au gândit şi au făcut un gest neobişnuit. Cum era vorba de puţini bani, i-au dat copilei dublul sumei furate şi au demonstrat convingător că, pentru ei, ea era mai importantă decât toţi banii din lume. I-au explicat că cinstea este demnitatea celor puternici.
Această atitudine a făcut-o să gândească. În loc să fi arhivat în memorie atât faptul că este hoaţă, cât şi pedeapsa violentă din partea părinţilor, s-au înregistrat în memorie ocrotirea, înţelegerea, iubirea. Drama s-a transformat într-o poveste de dragoste. Tânăra n-a uitat niciodată că, într-un moment atât de dificil, părinţii au învăţat-o şi au iubit-o. Când a împlinit cincisprezece ani, i-a îmbrăţişat pe părinţi, spunându-le că niciodată nu uitase acel moment extraordinar. Toţi au râs. Nu a rămas nici o cicatrice.
Dar un alt caz n-a avut acelaşi deznodământ. Un tată a fost chemat la poliţie, pentru că supraveghetorul îl văzuse pe fiul său furând un CD dintr-un mare magazin.Tatăl s-a simţit umilit. N-a perceput neliniştea băiatului şi faptul că greşeala era o ocazie excelentă de a-şi manifesta maturitatea şi înţelepciunea. Şi-a lovit fiul în faţa poliţiştilor. Ajuns acasă, tânărul s-a închis în camera lui. Tatăl a încercat să forţeze uşa, pentru că şi-a dat seama că tânărul încerca să se sinucidă. Într-un act necugetat, fiul a renunţat la viaţă, considerându-se ultima dintre fiinţele umane.
Tatăl ar fi dat tot ce avea pentru a întoarce timpul înapoi, întrucât niciodată nu s-a gândit că-şi va pierde fiul iubit. Vă rog, nu pedepsiţi niciodată când sunteţi nervos. Aşa cum am spus, nu suntem extraordinari şi, în primele treizeci de secunde de furie, suntem în stare să-i rănim pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Nu vă lăsaţi înrobiţi de furie. Când simţiţi că nu o puteţi controla, ieşiţi din scenă, întrucât, în caz contrar, veţi reacţiona fără să gândiţi.
Pedeapsa fizică trebuie evitată. Dacă daţi câteva palme, ele trebuie să fie simbolice şi însoţite de o explicaţie. Nu durerea indusă de palme va stimula inteligenţa copiilor şi tinerilor.
Cea mai bună modalitate de a-i ajuta este să-i faceţi să-şi reconsidere atitudinile, să pătrundă în ei înşişi şi să înveţe să se pună în locul celorlalţi. Practicând acest fel de educaţie, veţi dezvolta în personalitatea tinerilor următoarele caracteristici: capacitatea de (auto)conducere, toleranţa, gândirea echilibrată, siguranţa în momente dificile.
Dacă un tânăr v-a supărat, vorbiţi-i de sentimentele voastre. Dacă e nevoie, plângeţi cu el.
Dacă fiul vostru a greşit, discutaţi cauzele greşelii, acordaţi-i credit. Maturitatea unei persoane se dovedeşte prin felul inteligent în care corectează pe cineva. Pentru tineri putem fi eroi sau călăi.
Nu puneţi niciodată limite, fără să daţi explicaţii.
Acesta este unul dintre păcatele capitale cele mai frecvente pe care educatorii le comit – fie ei părinţi sau profesori; în momentele de furie, emoţia intensă blochează câmpurile memoriei. Pierdem capacitatea de a gândi raţional. Opriţi-vă! Aşteptaţi ca intensitatea emoţiei voastre să scadă. Pentru a educa, folosiţi mai întâi tăcerea – şi apoi ideile.
Cea mai bună pedeapsă este aceea care se negociază, întrebaţi-i pe tineri ce cred că ar merita pentru greşelile lor. Veţi rămâne surprinşi! Ei vor reflecta asupra atitudinii lor şi, probabil, vor sfârşi prin a-şi da lor înşişi o pedeapsă mai severă decât cea pe care aţi da-o voi. Aveţi încredere în inteligenţa copiilor şi adolescenţilor.
Pedepse gen privări şi limitări educă numai dacă nu sunt excesive şi dacă stimulează arta de a gândi. În caz contrar, va fi inutil. Sancţiunea este utilă, numai atunci când este inteligentă. Durerea de dragul durerii este ceva inuman. Schimbaţi-vă paradigmele educaţionale.
Lăudaţi-l pe tânăr, înainte de a-l corecta sau de a-l critica. Spuneţi-i cât este de important, înainte de a-i vorbi despre defect. Consecinţa? El vă va primi mai bine observaţiile şi vă va iubi pentru totdeauna.
5. A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
Este vorba despre un elev foarte agresiv şi neliniştit, care în mod frecvent tulbura clasa şi provoca dezordine. Era insolent şi-i insulta pe toţi. Repeta deseori aceleaşi greşeli.
Părea incorigibil. Profesorii nu-l suportau. Au hotărât să-l elimine. Înainte de eliminare, a intrat în scenă un profesor care s-a hotărât să investească în acest elev. Toţi considerau că era pierdere de timp. Chiar neavând sprijinul colegilor, el a început să stea de vorbă cu tânărul, în pauze. La început era doar un monolog, doar profesorul vorbea. Încet-încet, el a început să-l implice pe elev în conversaţie, să glumească şi să-l invite la o îngheţată. Profesorul şi elevul au construit o punte între lumile lor. Aţi construit vreodată o punte ca aceasta, cu persoanele dificile? Profesorul a descoperit că tatăl elevului era alcoolic şi-i bătea, şi pe el şi pe mama lui. A înţeles că tânărul, aparent insensibil, de fapt plânsese mult, iar acum lacrimile i se uscaseră. A înţeles că agresivitatea lui era o reacţie disperată a cuiva care cerea ajutor, dar nimeni nu reuşea să-i descifreze limbajul. Strigătele lui erau tăcute. Era foarte uşor să-l judeci.
Suferinţa mamei şi violenţa tatălui produseseră zone de conflict în memoria băiatului. Agresivitatea lui era un ecou al agresivităţii pe care o primea acasă. El nu era un agresor – era o victimă. Lumea lui emoţională nu avea culori. Nu i s-a dat dreptul să se joace, să zâmbească şi să privească viaţa cu încredere. Acum era pe punctul de a pierde dreptul de a învăţa, de a avea unica şansă de a de veni un om deosebit. Era pe punctul de a fi eliminat.
Luând cunoştinţă de situaţie, profesorul a început să şi-l apropie. Tânărul a simţit că cineva ţine la el, îl sprijină şi-l preţuieşte. Profesorul a început să-i educe emoţia. El şi-a dat seama, chiar din primele zile, că în spatele fiecărui elev nesociabil, a fiecărui tânăr agresiv, se află un copil care are nevoie de afecţiune.
Peste câteva săptămâni, toţi au fost uimiţi de schimbarea lui. Băiatul revoltat a început să-i respecte pe ceilalţi. Tânărul agresiv a început să fie afectuos. A crescut şi a devenit un adult extraordinar. Şi totul s-a întâmplat pentru că cineva nu a renunţat la el.
Toţi vor să educe tineri docili, dar cei care ne fac să ne simţim frustraţi sunt aceia care ne testează calitatea de educatori. Copiii voştri complicaţi sunt cei care vă testează dimensiunea iubirii. Elevii voştri insuportabili sunt cei care vă testează calitatea umană.
Părinţii inteligenţi şi profesorii fascinanţi nu renunţă la tineri, chiar dacă aceştia îi decepţionează şi nu le oferă o compensaţie imediată. Secretul lor este răbdarea, obiectivul lor este educarea afectivităţii. Mi-ar plăcea să cred că tinerii care azi vă decepţionează, ar putea fi cei care vă vor dărui multă bucurie în viitor. Este suficient să investiţi în ei.
6. A nu te ţine de cuvânt
O anumită mamă nu ştia să-i spună “nu” fiului ei. Cum nu suporta cererile, încăpăţânările şi agitaţia copilului, voia să-i satisfacă toate necesităţile şi dorinţele, dar nu reuşea întotdeauna şi, ca să evite altercaţiile, promitea ceea ce nu putea îndeplini. Îi era teamă să-şi frustreze fiul.
Acea mamă nu ştia că frustrarea e importantă pentru procesul de formare a personalităţii.
Cel care nu învaţă cum să reacţioneze în faţa pierderilor şi frustrărilor, nu va reuşi să se maturizeze niciodată. Mama evita conflictele de moment, dar nu ştia că pregătea o cursă emoţională pentru fiu.
Care a fost rezultatul? Acel copil şi-a pierdut respectul pentru mamă. A început s-o manipuleze, s-o exploateze şi să se certe violent cu ea. Povestea e tristă, căci fiul îşi preţuia mama doar pentru ceea ce avea ea – şi nu pentru ceea ce era cu adevărat. Când a ajuns adult, acel băiat a avut conflicte grave. Pentru că şi-a petrecut viaţa văzându-şi mama disimulând şi neţinându-şi cuvântul, a proiectat asupra mediului social o neîncredere cumplită. A dezvoltat o emoţie nesigură şi paranoică – credea că toată lumea voia să-l amăgească.
Avea mania persecuţiei, nu reuşea să lege prietenii stabile, nici să-şi menţină un loc de muncă.
Relaţiile sociale sunt un contract semnat pe scena vieţii. Nu îl încălcaţi. Nu vă disimulaţi reacţiile. Fiţi cinstiţi cu tinerii. Nu comiteţi această greşeală capitală. Îndepliniţi ceea ce aţi promis.
Dacă nu puteţi, spuneţi „nu” fără teamă – chiar şi atunci când copilul vostru face o criză. Şi dacă greşiţi în acest domeniu, întoarceţi-vă şi cereţi scuze. Greşelile capitale în educaţie pot fi soluţionate, când sunt corectate rapid. Încrederea este un edificiu greu de construit, uşor de demolat şi foarte greu de reconstruit.
7. A distruge speranţa şi visele
Cel mai mare păcat capital pe care-l pot comite educatorii este acela de a distruge speranţa şi visele tinerilor. Fără speranţă nu există drum, fără vise nu există motivaţie pentru a înainta.
Lumea se poate prăbuşi peste cineva, acel cineva poate să fi pierdut totul în viaţă – dar dacă are speranţă şi vise, are strălucire în ochi şi bucurie în suflet.
Era un anumit tată foarte nerăbdător. Avea o cultură academică înaltă. În universitate, toţi îl respectau. Afişa seninătate, elocvenţă şi perspicacitate în deciziile care nu implicau emoţia. Cu toate acestea, când era contrazis, îşi bloca memoria şi reacţiona agresiv. Asta se întâmpla, în principal, când ajungea acasă. În departamentul său era sobru, dar acasă era un om insuportabil. Nu avea răbdare cu copiii săi. Nu tolera nici cea mai mică deziluzie. Când a aflat că unul dintre ei începuse să consume droguri, reacţiile lui – care deja erau negative - au devenit foarte agresive.
În loc să-l îmbrăţişeze, să-l ajute şi să-l încurajeze, a început să distrugă speranţa fiului. Spunea: „Nu vei face nimic în viaţă”, „Vei fi un ratat”. Comportamentul tatălui îl deprima şi mai mult pe fiu şi-l purta şi mai mult către refugiul în droguri. Din nefericire, tatăl nu s-a oprit aici. Pe lângă faptul că i-a distrus speranţa băiatului, i-a blocat visele şi capacitatea de a avea zile fericite. Spunea: „Nu mai ai nici o şansă!” „Îmi aduci numai necazuri”.
Unele persoane care îl cunoşteau mai bine pe tată erau de părere că el avea dublă personalitate.
Dar, din punct de vedere ştiinţific, nu există dublă personalitate. Ceea ce există sunt două câmpuri distincte de lectură a memoriei, citite în împrejurări distincte – iar rezultatul înseamnă gânduri şi reacţii complet diferite.
Mulţi oameni sunt mieluşei cu cei din afară şi lei cu membrii familiei. Cum se explică acest paradox?
Faţă de cei din afară se înfrânează şi nu deschid anumite „mlaştini” ale memoriei – adică arhivele care conţin zone de conflicte.
Cu cei mai intimi, aceste persoane îşi pierd controlul şi deschid „periferiile” subconştientului. În acel moment ies la suprafaţă furia, nesăbuinţa şi critica obsesivă.
Acest mecanism e prezent la toţi oamenii, în mai mare sau mică măsură – chiar şi la cei mai înţelepţi.
Toţi avem tendinţa de a-i răni pe cei pe care-i iubim cel mai mult. Dar nu putem fi de acord cu aşa ceva. Dacă acceptăm, riscăm să distrugem visele şi speranţa celor foarte dragi nouă.
Tinerii care-şi pierd speranţa au greutăţi enorme în a-şi depăşi conflictele.
Cei care-şi pierd visele vor fi mohorâţi, nu vor străluci, vor gravita mereu în jurul nefericirii lor emoţionale şi a eşecurilor. A crede că după cea mai agitată noapte, urmează cel mai frumos răsărit este fundamental pentru o sănătate psihica bună.
Nu contează dimensiunea obstacolelor, ci dimensiunea motivaţiei noastre de a le depăşi.
Una dintre cele mai mari probleme în psihiatrie nu este gravitatea unei boli – fie ea o depresie, fobie, anxietate sau dependenţă de medicamente – ci pasivitatea sinelui. O persoană pasivă, fără speranţă, fără vise, deprimată şi care-şi acceptă necazurile ar putea să-şi ducă problemele până la mormânt. Una activă, plină de voinţă şi îndrăzneaţă, poate învăţa să-şi administreze gândurile, să reconstru-iască filmul subconştientului şi să facă lucruri care depăşesc imaginaţia.
Psihiatrii, medicii, profesorii şi părinţii sunt vânzători de speranţă, comercianţi de vise.
Un om se sinucide, doar când visele i se risipesc şi speranţa îi dispare. Fără vise, nu există suflu emoţional. Fără speranţă, nu există curaj pentru a trăi.